ISTORIA PĂGÂNISMULUI ÎN ROMÂNIA

În România, neopăgânismul pătrunde, în faza debutantă prin intermediul workshop-urilor de prezentare. Federația Păgână Internațională a organizat, în anul 2004, la Brasov primul curs de vrăjitorie Wicca în România, intitulat ”Primii pași pe acest drum” (23-24 august 2010). Cursul a fost organizat de Morgana, coordonatoarea internațională a Pagan Federation și de Saddie, implicată în organizarea PFI în Ungaria, ambele nume fiind, evident, pseudonime.

 

În anul 2004 apare revista on-line MoonLight Grove, care se intitula „prima revistă Wicca în limba română”.

Din anul 2002, a devine vizibil pe internet grupul Romanian Coven. Grupul a fost activ și anul următor, când emiteau un Newsletter și organizau întâlniri lunare în București, detaliile acestora fiind comunicate, prin email, membrilor înregistrați.

De asemenea, există un grup intitulat Romanian Wiccans care ține legătura cu cei interesați prin intermediul forum-ului de discuții.

 

Până in anul 2008 a existat ”Societatea Gebeleizis”. Scopul Societății ,,Gebeleizis” este investigarea, cercetarea și recuperarea tradițiilor și obiceiurilor populare, a valorilor autentic traco-dace, a istoriei vechi a traco-dacilor, cunoașterea acesteia și creșterea noii generații de cetățeni români în spiritul acestor valori.

 

În anii următori, în România încep să își facă apariția comunități păgâne, reprezentate de organizații ca Flacăra Neagră (satanismul tradițional și demonolatrie) și Biserica Satanistă Română – BSR (satanismul modern) .

​

În data de 24 iunie 2016 se înfințează prima structură asociativă cu caracter cultural-religios, având drept scop ridicarea nivelului spiritual al oamenilor prin popularizarea informațiilor despre cultele păgân și a stiințelor ezoterice, denumită Asociația „Mișcarea Neopăgânilor din România”(actual THE NEW PAGAN DAWN, ex ROPAGANISM)

Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din Antichitate, constituie unul dintre subiectele cele mai pasionante, atât prin fascinaţia subiectului în sine, cât mai ales prin aura creată în jurul lui de către o literatură de tot felul. Deşi istoriografia noastră (dar nu numai) a reuşit achiziţii notabile, ea este totuşi destul de departe de a avea şi a ne oferi o imagine a religiei geto-dacice cât mai completă şi general acceptată. Cele mai multe informații le avem de la autorii antici , in special de la părintele istoriei, Herodot, in marea sa lucrare, Istorii, in cartea IV, însa mai sunt si alți autori antici care ne vorbesc despre acest lucru.

 

Între problemele de bază ale religiei geto-dacice se înscrie caracterul acesteia. După o lungă disputa între specialişti, ipoteza care susţine caracterul politeist al religiei geto-dacilor tinde să se impună. Îl atenţionam pe cititorul mai puţin avizat ca superioritatea (mai degrabă farmecul, profunzimea şi bogăţia) unei religii nu este dată de caracterul său, o religie monoteistă nu este mai evoluată decât una politeista şi, ca atare, nu trebuie să manifeste nici un fel de reţineri subiective în a accepta caracterul politeist al religiei geto-dacilor.

 

Mult mai dificilă este situaţia atunci când trebuie să se arate natura zeităţilor adorate de geto-daci, atributele sau elementele legate de ierarhizarea într-un „panteon”, ori date despre perioada când au fost la apogeul adorării lor.

 

Zeul cel mai frecvent menţionat la autorii vechi este Zalmoxis (specialiştii nu au ajuns la un consens asupra formei numelui: Salmoxis – Zalmoxis – Zamolxis). Cât priveşte natura şi atributele sale, unii susţin că este o divinitate chtoniană, alţii că este uraniana. Mai vechea teorie potrivit căreia Zalmoxis ar fi fost fiinţa pământeană s-a dovedit a fi fantezistă. În vremea lui Burebista şi al lui Decebal , se pare că Zalmoxis nu mai era însă adorat ca zeitate supremă, fiind destul de probabilă chiar prezenţa sa în „panteonul” geto-dacic.

 

O astfel de ipoteza se sprijină pe faptul că la autorii greci de după Herodot, Zalmoxis este amintit că o divinitate veche, iar unii autori latini (Vergilius, în Eneida, Ovidius, în Pontice şi Tristele) şi greci (Dion Chrysostomos) arata adorarea lui Marte de către geto-daci de o manieră neobişnuită în perioada Burebista-Decebal. Acestui zeu, ne spune Iordanes, ”i se jertfeau primele prăzi, lui i se atârnau pe trunchiurile arborilor prăzile de război cele dintâi şi există un simţământ religios adânc în comparaţie cu ceilalţi zei, deoarece se părea că invocaţia spiritului său era ca aceea adresată unui parinte”.

 

În ceea ce priveşte alte zeităţi adorate de geto-daci, documentele literar arheologice vorbesc despre divinităţile feminine Hestia şi Bendis, prima considerată drept protectoare a focului din cămin şi a căminului, în general, a doua – zeiţă a pădurii, a lunii, a farmecelor şi protectoare a femeii.

 

Deşi nu sunt suficient de explicite, izvoarele vechi lasă totuşi să se înţeleagă că Zalmoxis, Gebeleizis, Marte, Hestia, Bendis, ca zeităţi, erau adorate nu de un trib anume, ci de către geto-daci în totalitatea lor. Aşadar, se poate vorbi de prezenţa unui „panteon” la geto-daci (în sprijinul acestei afirmaţii situându-se gruparea marilor sanctuare de la Sarmizegetusa şi a altora asemănătoare în alte locuri ale Daciei), de unitatea lor spirituală şi de existenţa conştiinţei comunităţii etno-lingvistice.

 

Un alt element al religiei geto-dacice îl constituie aşa-zisa credinţa în nemurire.

„Nemurirea” a fost considerată adeseori ca un element specific concepţiei religioase a geto-dacilor, care i-ar fi deosebit între toate popoarele antichităţii. S-a considerat a fi o filosofie, o doctrină promovată de Zalmoxis a cărei esenţa ar fi credinţa în nemurirea sufletului. Împărtăşim ideea potrivit căreia ”nemurirea” geto-dacica este o credinţă obişnuită, ca „dincolo” vor continua viaţa pământeană în mare desfătare.

Această credinţă nu are nimic fenomenal, excepţional, în sensul unei spiritualizări sublime, cum s-a prezentat adeseori în tot felul de cărţi. Viaţa religioasă a geto-dacilor se afla sub controlul şi conducerea sacerdoţiului despre care am vorbit mai înainte.

 

Este posibil ca în vremea lui Burebista, marele preot Deceneu să fi săvârşit o adevărată reforma religioasă, conştient de autoritatea castei preoţeşti pe care o conducea şi de rolul major al religiei ca element de unitate politică a geto-dacilor7. Aceasta reforma nu a fost violentă, şi este foarte probabil că geto-dacii adorau în acest Marte nu numai pe zeul războiului, el având şi atribuţii care, poate, aparţineau altor divinităţi, cum ar fi cazul lui Zalmoxis, de pildă. Strâns legată de viaţa lor religioasă, dacă nu cumva chiar parte a acesteia, sunt miturile şi riturile geto-dacilor.

 

Mitul cel mai cunoscut este cel al lui Zalmoxis, dacă nu este cumva şi singurul despre care ştim ceva. Faptul că din tezaurul de mituri geto-dacice, pe care efervescenta culturală afirmata de acest popor ne dă dreptul să-l presupunem că ar fi fost deosebit de bogat, s-a păstrat şi a ajuns până la noi în primul rând acest mit (mai degrabă „mitul” mitului lui Zalmoxis) se datorează consemnărilor scrise ale unor autori străini.

 

Curiozitatea stârnită de oamenii îndepărtatelor tărâmuri carpato-danubioano-pontice, ecoul acţiunilor geto-dacilor şi formaţiunilor lor politice, dar şi o recunoaştere a calităţilor intrinseci ale mitologiei lor au determinat aceasta aplecare a scriitorilor antici asupra spiritualităţii geto-dacilor. Mitul lui Zalmoxis a reprezentat, probabil, cel mai important şi cel mai reprezentativ mit al geto-dacilor. Acest mit şi însuşi personajul sau central s-au cristalizat devreme în lumea geto-dacica, ca rezultat al unor fenomene de sincretism desfăşurate pe diferite planuri cultural istorice.

 

În epoca clasică a statului geto-dacic, cultul Zalmoxian scade ca intensitate, pentru că mai târziu urmele sale să dispară, din diverse motive, din spiritualitatea daco-romanilor şi din folclorul românesc. Despre riturile geto-dacilor, foarte bogate, ca la oricare popor antic, de altfel, putem avansa câteva idei doar în legătură cu câteva dintre acestea. Herodot, Valerius Maximus şi Pomponius Mela ne vorbesc de întristarea ce-i cuprindea pe Traci (subliniem traci) la naşterea unui copil, stare manifestată prin plânsul rudelor apropiate, care nu vedeau în viaţa pământească decât prilej de suferinţe şi greutăţi.

 

Cât priveşte ritul de înmormântare, în epoca clasică a civilizaţiei lor geto-dacii practicau cu preponderenta incineraţia; inhumaţia se întâlneşte mai rar. Mormântul de incineraţie plan reprezintă tipul cel mai des întâlnit la geto-daci. De cele mai multe ori resturile funerare sunt pur şi simplu aşezate într-o groapă, în puţine cazuri fiind depuse în prealabil într-o urnă. Mormintele plane cu caseta din piatră sunt extrem de rare. Cu prilejul înmormântării se făceau anumite jertfe, se aşezau în groapa obiectele de care mortul ar putea avea nevoie în viaţa de apoi, precum şi vase cu mâncare şi băutură. La moartea celor bogaţi se făceau şi ospeţe funerare cu spargerea rituală deasupra mormântului a vaselor folosite.

 

La geto-daci întâlnim, în ansamblul riturilor de sacrificiu, atât jertfele umane (constatate, dealtfel, şi la alte popoare), cât şi sacrificarea de animale şi ofrande, acestea două din urmă devenind, probabil, destul de timpuriu preponderente.

 

 

A trăit cu mai bine de o jumătate de secol înaintea Erei Creştine. Zeu suprem al geto-dacilor, erou naţional, învăţător şi judecător în slujba poporului său, Zamolxis a fost o divinitate totală. Unul din marii iniţiaţi şi civilizatori ai lumii. Zeu de dublă sorginte: Vasile Pârvan îl consideră „Zeu ceresc”; Hadrian Daicoviciu îl socotea că „Divinitatea htonică” (terestră).Etimologia numelui de Zamolxis ne este explicată de către istoricul Porphiros: imediat după naştere, viitorul zeu a fost înfăşurat într-o piele de urs (zalmos = piele). Este aici locul să amintim despre celebra „trecere prin piele”, proba pe care o suportă neofitul, în procesul de iniţiere, în Templul lui Osiris din Egiptul Antic, când – sub ritualul ezoteric al sacerdoţilor – profanul murea şi renăştea omul spiritual, capabil să înţeleagă mersul şi rostul lumii.

 

Ceea ce demonstrează despre racordarea culturii geto-dacice la marile valori universale. Izvoarele cu privire la existenţa şi opera lui Zamolxis sunt diferite, sunt foarte vechi şi cercetate de savanţi de larg prestigiu: Strabon, Socrate, Herodot, Platon, Origenes sau Clement din Alexandria. Filozof prin vocaţie, constructor din pasiune, legislator prin convingere, medic prin necesitate, Zamolxis a făcut din neamul său un popor de nemuritori. Este bine cunoscut, de către istorici, spiritul de sacrificiu al geto-dacilor.

Credinţa lor în nemurire a fost dusă – mai departe – de creştinism. Despre Zamolxis, istoricul Strabon vorbeşte cu multă limpezime: „Un get, numit Zamolxis, a fost servul reputatului Pitagora. L-a însoţit pe ilustrul filozof în toate peregrinările sale prin lumea Egiptului misterios, de unde a dobândit preţioase şi tainice informaţii despre fenomenele cereşti, despre spiritul uman, despre geometrie, filozofie şi medicină. Revenit în patrie – liber, iniţiat şi bogat – Zamolxis a căpătat rapid respectul cârmuitorilor şi al poporului. În cele din urmă, a izbutit să-l convingă chiar pe regele geto-dacilor să şi-l facă asociat la putere, ca pe un om superior, dotat cu harul de a releva voinţa zeilor. La început, regele i-a încredinţat funcţia de Mare Preot al zeilor, apoi l-a proclamat zeu pe însuşi Zamolxis”.

 

Un alt strălucit istoric al antichităţii, Herodot, vine cu alte amănunte: „Înainte de Zamolxis, geto-dacii trăiau într-o cumplită sărăcie, fiind lipsiţi de învăţătură. Întrucât trăise o vreme în preajma lui Pitagora – omul cel mai înţelept al Helladei – Zamolxis a adus poporului său moravuri mai înalte. La început, a cerut să i se construiască, după schiţele sale, un templu cu o sală de întrunire în mijlocul edificiului. Aici îşi primea, cu regularitate, oaspeţii de vază, iniţiindu-i în noile cunoştinţe şi taine de care dispunea. La un moment dat, Zamolxis a simţit nevoia reculegerii în deplină singurătate. Şi a dat poruncă să i se zidească – tot după planurile sale – un mic templu subteran. Aici a coborât singur, rămânând izolat, în adâncimea încăperilor subterane, vreme de trei ani de zile. Când a revenit la suprafaţă, în mijlocul poporului său, oamenii l-au aclamat ca pe un zeu”.

 

Magicianul în arta filozofiei, care a fost Socrate, vorbeşte despre Zamolxis într-unul din faimoasele „Dialoguri” platoniciene, în termeni mai mult decât admirativi: „Zamolxis dovedeşte, ca zeu al geto-dacilor, că tot aşa cum nu se cuvine să încercăm a vindeca ochii fără să fi vindecat capul, nici să tămăduim capul fără să tratăm trupul, cu atât mai mult nu trebuie să încercăm a vindeca trupul fără a căuta să tămăduim sufletul”. Foarte interesant este şi ceea ce spun, despre Zamolxis, doi mari erudiţi ai vremii: Origenes şi Clement din Alexandria.

 

De la aceştia aflăm că în sala de mijloc a Templului lui Zamolxis nu se reuneau decât bărbaţii, după un anumit ritual. Ei purtau un brâu lat, din piele albă de miel, sub care se aflau, la vedere, semnele păstorului, agricultorului şi constructorului: cuţitul, spicul de grâu şi rigla cu 24 de gradaţii. Salonul de mijloc era un adevărat sanctuar, unde se săvârşeau acte iniţiatice, ezoterice, de felul celor din categoria misterelor osiriace, eleusiene sau dionisiace.

 

Asemănarea cu universul spiritual al Artei Regale moderne este mai mult decât evidentă.În încheierea acestui succint portret al unuia dintre cei mai de seamă iniţiaţi ai lumii, socotim că trebuie să punem chiar cuvintele celui care s-a numit Zamolxis: „Nu uita, lumina pentagramei magice este iubirea. Dar, ca să o faci strălucitoare, trebuie să ajungi la esenţa pentagramei – iertarea”.”

 

 

 

Se spune despre Deceneu că era un înțelept al neamului dacilor care trăia retras, ca un adevărat sihastru, într-un ținut ascuns, unii cred că pe muntele sfânt al dacilor – numit Kogaionon. Deceneu era slujitor al zeului Zalmoxis iar în momentul venirii la conducerea dacilor a regelui Burebista, Deceneu era Mare preot al dacilor. El îl ajutǎ pe Burebista, îndemnându-i pe daci la abstinențǎ. Deceneu a devenit rege al geților începând cu anul 44 î.e.n după moartea regelui Burebista. Era un rege venerat de către geți. A stabilit locuința preoților lui Zamolxe pe muntele Cogeon (Kogaionon) dincolo de Dunăre. A reformat pontificatul zamolxian. A împărțit pe geți în ordinul Piloforilor sau Pileaților și ordinul Capeluttilor sau Comaților. A cultivat în rândul geților astronomia și agricultură.

 

A reconstruit altare noi și a construit edificii sacre. Se pare că a urmat canoanele arhitectonice din Egipt (unde trăise) precum și din Orient. Sacerdot dac, mare preot, sfetnic şi colaborator apropiat a lui Burebista. Cel mai important personaj după rege în statul dac.

 

Deceneu l-a ajutat considerabil pe marele rege în operă sa de unificare şi organizare a triburilor geto-dace. După moartea lui Burebista şi destrămarea stăpânirii acestuia (44 ien) Deceneu îşi asumă şi puterea regală în statul dac intracarpatic. O informaţie din Iordanes (Getica: XI, 67) indică venirea lui Deceneu la putere ca vicerege, Burebista acordându-i o putere aproape regală.

 

Strabon spune: „Burebista… şi-a luat ca ajutor pe Deceneu ,un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne profetice, datorită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. Ba încă ,de la un timp era socotit şi zeu, aşa cum am arătat când am vorbit de Zamolxe. Ca o dovadă de ascultarea ce i-o dădeau geţii, este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să-şi stârpească viile şi să trăiască fără vin” (Geografia: VII, 3,11)

„Observând înclinaţia lor de a-l asculta în toate şi inteligenţa lor nativă, el i-a iniţiat în aproape toată filozofia, căci era maestru priceput în această”. Deceneu i-a învăţat etică, dezvatandu-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în fizică, făcându-i să trăiască potrivit cu legile naturii, pe care goţii [geţii] transcriindu-le le păstrează până azi (sec VI e.n.) cu numele de belagines; i-a învăţat logica, făcându-i superiori celorlalte popoare în ce priveşte mintea; arătându-le practică, i-a îndemnat să-şi trăiască viaţa în fapte bune; demonstrându-le teoria, i-a învăţat să contemple cele 12 semne ale zodiacului iar prin ele mersul planetelor şi toată astronomia, lămurindu-i cum creşte şi scade discul lunii şi cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura rotunjimii pământului şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele 345 de stele trec de la răsărit la apus, ca să se apropie sau să se depărteze de polul ceresc.

„Puteai să-l vezi pe unul cercetând poziţia cerului, pe altul proprietăţile ierburilor şi ale arbuştilor, pe acesta studiind creşterea şi scăderea Lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, Soarele vrând să atingă regiunea orientală, este adus înapoi în regiunea occidentală. Getul se linişteşte de îndată ce primeşte explicaţia acestor lucruri. Aceasta şi multe altele, învăţând Deceneu pe geţi, prin ştiinţa sa, a strălucit în mijlocul lor ca o adevărată minune.” (Getica; XI; 69-70)

 

Populaţia de la nordul Dunării se evidenţiază între secolele 5 i.Chr. – 1 d.Chr. nu atât prin organizarea administrativ-teritorială şi politică, ci mai ales printr-o religie unitară şi unificatoare, a cărei dezvoltare diferenţiază populaţia geto-daca faţă de vecinii săi. În cadrul dezvoltării acestui sistem religios, sacrificiile practicate joacă un rol aparte, dinamica lor fiind interesantă din punctul de vedere al celui care doreşte să înţeleagă geometria după care îşi ritmau existenta străbunii noştri.

 

Cel mai cunoscut sacrificiu dacic, al aruncării unui războinic în suliţe, este descris de Herodot: „Câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zalmoxes, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus, peste vârful suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce arunca vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut, îi spun solului, cât mai este în viaţă.” Potrivit istoricului Dan Oltean, sacrificiul relatat de Herodot nu este făcut lui Zalmoxes, ci a fost doar instaurat de acesta.

 

Sacrificiul este închinat zeului războiului, unul din zeii triadei divine dacice, în cadrul căreia se regăsesc, ca în toate religiile indo-europene, corespondenţi pentru Cronos, Tales, şi Heracles (zeul cerului, zeul pământului, zeul războiului). Acelaşi istoric menţionează că sacrificiul mesagerului, efectuat conform izvoarelor antice o dată la 5 ani, era necesar doar pe timp de pace când comunicarea cu zeul războiului nu se realiza prin moartea eroică pe câmpul de luptă. Acest autosacrificiu echivala cu o astfel de moarte. Pe de altă parte, conotaţiile sacrificiului par a fi mai ample, înscriindu-se în ritmurile cosmice înscrise în sanctuarele de la Sarmizegetusa, şi nu numai.

 

Ioan Rodean demonstrează prin lucrarea „Graiul Pietrelor de la Sarmizegetusa” faptul că sanctuarul mare rotund este o imagine a universului, numărul şi aşezarea stâlpilor potcoavei, ai cercului interior, şi ai cercului exterior, corespunzând respectiv situaţiilor cosmice ale soarelui, lunii, şi celor 5 planete cunoscute (Saturn, Jupiter, Marte, Venus, Mercur). În pentagonul planetelor se distinge, în sanctuarul mare rotund, o periodicitate de 5 ani (identică cu aceea a sacrificiilor), prin împărţirea celor 180 de stâlpi, pe de o parte, în 5 grupuri de câte 36 de stâlpi (fiecare stâlp reprezentând 10 zile), iar pe de altă parte prin aranjarea stâlpilor în sistemul 6+1, evidenţiindu-se faptul că soarele, în decurs de 5 ani, traversează prin zodiac 60 de poziţii.

 

Trebuie menţionat faptul că sacrificiile umane de tipul celor descrise de Herodot sunt specific unei perioade anterioare reformei religioase a lui Deceneu şi construirii sanctuarelor de la Sarmizegetusa. În această perioadă a statului dac centralizat din secolele 1 i.Chr – 1 d.Chr., sacrificiile umane încetează, preoţii fiind singurii mediatori intre muritori şi divinitate. De aceea, coerenta temporală menţionată mai sus, cu atât mai stranie, vine ca un argument în plus pentru caracterul continuu şi dezvoltarea permanentă a sistemului religios dacic pe parcursul a 6 secole. În plus, auto sacrificiul rămâne o parte integrantă a sufletului şi mentalităţii dacice, până la cucerirea romană. În acest sens, edificatoare sunt imaginile de pe Columna lui Traian descriind sacrificiul colectiv al preoţilor (Scena 120) şi sinuciderea lui Decebal (scena 145).

 

Deşi pentru această perioadă târzie exista dovezi clare a încetării sacrificiilor umane din rândul dacilor, medierea cu divinul fiind un atribut al preoţilor, idea sacrificiului personal, a autosacrificări, rămâne o constantă a spiritualităţii geto-dacice. Este probabil locul să amintim că, spre deosebire de vecinii lor, geto-dacii nu credeau în metempsihoza, ci în mutarea sufletului într-o lume fericită, după modelul instaurat de Zalmoxes.

 

Moartea se pare, era văzută că momentul despărţirii sufletului de trup, aceasta fiind ajutata prin incinerarea trupului, care rezultă în eliberarea sufletului. Sacrificiile închinate celorlalte două divinităţi ale triadei sunt deduse de Dan Oltean (opera citata), ca fiind sacrificarea berbecilor pentru zeul cerului, şi oferirea de ofrande vegetale pentru divinitatea pământului. Este posibil ca, după modelul poparelor celtice, în cinstea divinităţii agrare, să se fi practicat sacrificiul prin incinerarea victimelor închise într-o păpuşă de paie colosală.

 

Pe de altă parte, se observa în decursul timpului, înlocuirea persoanelor sacrificate din rândul războinicilor daci, cu sacrificarea prizonierilor de război. Expunerea craniilor unor fruntaşi romani învinşi în victoria împotriva generalului Fuscus, este grăitoare în acest sens. De asemenea, se practica ritualul de factură scitica al agăţării prizonierilor ucişi de trunchiuri de copaci, unde urmau să fie devoraţi de zeul războiului şi de lupi, reprezentanţii acestuia. În timp ce capetele puteau fi păstrate ca trofee, rămăşiţele se înhumau ulterior, mormintele sacrificaţilor fiind astfel diferite de cele ale sacrificanților, care la dispariţie erau generalmente incineraţi.

 

În încheiere, trebuie menţionată sacrificarea de animale la banchetele funerare, asemănătoare pomenilor ortodoxe contemporane. Decedatul era ţinut trei zile, iar înainte de a fi incinerat, pe rugul funerar se sacrificau atât animale psihopompe (calul, câinele), cât şi animale care puteau fi consumate în cadrul unui banchet (păsări, porcine, bovine, etc). Aşezarea pe rug a decedatului pare să corespundă simbolic aruncării solului în suliţe. Focul rugului, intermediar între pământ şi cer, la fel ca şi poziţia solului sacrificat, avea aşa cum am spus rolul de a separa sufletul de trup (spre deosebire de creştinism, „păcatul” în concepţia geto-dacilor avea un caracter pur ontologic, născându-se din amestecul eterogen al sufletului cu trupul).

 

Acest foc intermediar între lumi, personificat asemeni soarelui şi considerat de sorginte divină, va fi prezent şi în sanctuarul mare rotund de la Sarmizegetusa, pe vatră din potcoavă, în jurul lui clădindu-se atât reprezentaţii ale sistemului planetar, cât şi concepte perene referitoare la rolul războinicului în univers. Ca expresie a acestor concepte, sacrificiile dacice par să cunoască o evoluţie continuă, dar unitară, devenind nu numai modalităţi de comunicare cu divinul, ci şi părţi integrante ale sufletului geto-dac.

 

 

Conform lui Herodot, părintele istoriei, geto-dacii se credeau nemuritori. Pentru ei moartea nu era decât o cale de a merge la zeul lor suprem Zamolxes, zeul subpământean al vegetației și al fertilității. De aceea, moartea unui dac însemna pentru ei un prilej de bucurie, o sărbătoare. Dacii practicau incinerația pentru morții lor. Peste mormintele nobililor tarabostes și ale căpeteniilor se ridicau uneori tumuli. Moartea era pentru daci și un mod de comunicare cu zeul lor. Ei sacrificau la fiecare cinci ani un tânăr geto-dac, după cum spune Herodot. Acesta avea rolul de a fi solul oamenilor către Zamolxes, lui încredințându-i-se înaintea ritualului de sacrificiu cererile, rugămințile, problemele celorlalți.